Distribuie daca ti-a placut

În Anglia pe la 1500, pentru băut rachiu erau folosite cești din plumb. Combinația alcool-plumb fiind atât de toxică, îi scotea pe mulți din uz pentru câteva zile. Chefliii găsiți întinși pe marginea drumului erau considerați morți și pregătiți pentru înmormântare. Înainte însă de a fi îngropați, li se mai dădea o șansă: erau așezați pe masa din bucătărie timp de câteva zile. Așteptând ca „mortul” să-și revină – ceea ce se întâmpla de multe ori -, rudele și prietenii mâncau și beau în jurul mesei. Așa a apărut obiceiul priveghiului.

La începutul secolului al XVI-lea, pe teritoriul Angliei a început să fie criză de locuri de veci. Soluția a fost scoaterea sicrielor mai vechi, depunerea osemintelor în niște depozite și refolosirea spațiului pentru un mort „proaspăt”. La deschiderea vechilor sicrie s-a constatat că unul din 25 era zgâriat de unghii pe interior. Dându-și seama că unii semeni de-ai lor au fost îngropați de vii, englezii au inventat un mecanism de salvare a acestora. De mâna „mortului” era legată o sfoară, care, printr-o gaură făcută în sicriu, era legată la un clopoțel, montat lângă mormânt.
Patrulele din cimitir supravegheau clopoțeii. De aici vine vorba „saved by the bell” („salvat de clopoțel”).

În secolul al XV-lea, acoperișul casei era singurul loc în care animalele se puteau adăposti de frig. Drept pentru care câinii, pisicile și alte vietăți mai mici (șoareci, gândaci etc.) se cuibăreau în paiele care acopereau casa. Când ploua, paiele deveneau alunecoase și animalele cădeau uneori direct peste oameni. În acea perioadă a apărut zicala „Plouă cu pisici și câini”. Adăpostirea animalelor în acoperiș a fost și motivul pentru care s-a inventat baldachinul. Insecte sau diverse materii fecale puteau murdări așternutul la orice oră. Cineva a avut geniala idee de a întinde deasupra patului un cearșaf, pentru protecție…

Pe la 1500, în Anglia nunțile aveau loc în general în luna iunie, pentru că singura baie din an se făcea în luna mai, astfel că în prima lună a verii viitorii soți încă miroseau acceptabil. Oricum, corpul era deja îmbibat de miresmele transpirației și, ca să mascheze cât de cât mirosul neplăcut, miresele purtau în brațe un buchet de flori (de aici a rămas obiceiul buchetului purtat de mireasă!).Tot în secolul XVI, cada era un butoi mare, plin cu apă caldă. Stăpânul casei avea privilegiul de a se îmbăia primul, în apa curată. În aceeași apă urmau la spălat, rând pe rând, fiii și restul persoanelor de sex masculin din familie. Apoi venea rândul femeilor și, la sfârșit, al copiilor, în ordinea descrescătoare a vârstei. În final, apa era atât de murdară, încât puteai pierde un bebeluș prin ea. De atunci datează la britanici vorba: „Nu arunca pruncul odată cu apa în care te-ai spălat”. Regina Elisabeta I a Angliei (foto) a rămas celebră și prin următoarea declarație: „Fie că e nevoie sau nu, eu o dată la trei luni mă spăl!”

Cea mai lungă întrerupere de program de televiziune a avut loc în Anglia, când BBC a întrerupt difuzarea unui film cu Michey Mouse pentru a anunța începerea celui de-al doilea Război Mondial. După 6 ani, filmul a fost reluat exact de unde a fost întrerupt.

Obiceiul trimiterii felicitărilor către cei dragi cu ocazia sărbătorilor de iarnă a fost inițiat de către Sir Henry Cole, în anul 1843, iar prima felicitare a fost concepută de către J. C. Horsley. S-au vândut 1.000 de copii în Londra. Un artist englez, William Egley, a produs o felicitare populară în 1849. De la început, temele și imaginile erau variate, la fel ca și obiceiurile de Crăciun din lumea întreagă.

Dacă ți-a plăcut…

și prietenilor tăi . Bulă iți multumește !

Zi ceva !